Mă plimb prin oraş şi văd un cimitir. La fiecare colţ de stradă câte un nefericit, căutând speranţă, stă impietrit şi aşteaptă să faci o faptă bună. În fiecare zi văd aceleaşi feţe impietrite, trisţe si posomorâte, care cară câte o cruce. Fiecare cu cât are.

Parcă m-aş plimba printr-o alee de cimitir - moartă şi fară de suflare. Unde te uiţi câte o cruce de lemn sau piatră. Fiecare cu cât are. Peste tot câte un mormant nou, lângă un mormat vechi - morţi si fară suflare. Pe aici, pe colo mai vezi câte un marţişor rotund, ca amintire. Dar n-au deloc roşu, au numai alb, ca o panglică cu sentimente, şi putin verde veştejit.

Dar nu vă faceţi griji, vine primăvara, şi se trezesc toţi din morminte. Încep să iasă la verde şi asfalt… ca nişte strigoi…

Nu mi se pare. Este adevărat.

S-ar putea sa-ti placa: